N-am fantezii

(pseudoreplică)

N-am fantezii, iubito!

Ieri, curăţind boscheţii

Visam formele tale

din anii tinereţii.

Aşa vedeam eu viaţa,

aşa vedeam femeia,

Azi asta îmi e soarta,

nici nu mai simt scânteia...

Ce văd... imagini triste...

Tu îţi vopseşti pomeţii,

Să vezi, când ieşi pe stradă,

hulpavi, doar nătăfleţii...

Când ai să pleci iar, astăzi,

eu rup o cheie-n broască,

Să ştiu că-n astă seara

lipseşte a ta mască.

N-am fantezii, iubito!

Te dai de toţi pereţii!

Că parcă-i multă lume

şi cam lipsesc boscheţii...

Cântec înspre seară

Noapte bună, oameni buni,
Eu vă las, vă las cu bine,
Veţi afla-ntr-o zi de luni
Că eu n-am o zi de mâine.

Noapte bună, dragii mei,
Eu vă las, vă las cu toate,
Nu mai am nici un temei
Să cred c-a trăi se poate.

Noapte bună, noapte bună,
Steaua mea stă să apună!

Noapte bună, dragii mei,
Iau cu mine-ntreaga vină,
Eu mi-asum groapa cu lei,
Voi s-aveţi numai lumină.

Noapte bună, oameni buni,
Ce-a trecut, trecut se cheamă,
Nu mai cred nici în minuni,
Doar de vis îmi este teamă.

Ireversibilul absurd

Când multora le pare prea târziu,
Eu redeschid dosare din trecut,
Că am trecut pe cumpene şi ştiu
Cât de absurd e pasul absolut.

De câte ori am fost interogat,
Alte-ntrebări absurde mi s-au pus,
Şi m-am văzut deodată condamnat,
Spunându-se că-s, în sfârşit, supus...

Ferestrele speranţei le deschid,
Al clipei har îl regăsesc subit,
Sentinţe fără sens m-au pus la zid,
Doar cei tâmpiţi cu piatra au lovit.

Dar a venit şi timpul să vorbesc,
Pe faţă un verdict real să pun,
Pe cei făţarnici să îi prevestesc
Că eu şi din cenuşă mă adun.

Ceea ce-a fost începe a se şti,
Apare ca un tir încrucişat,
Spre creste pot acum, din nou, privi,
Şi pot schimba tot ce s-a întâmplat:

Judecătorii au uitat de legi,
Validă-i legea bunului lor plac,
Dau părţilor mereu pedepse-ntregi
Prin hotărâri ce cinste lor le fac.

Demisii de faţadă s-au tot dat
Ca totul să se creadă înţeles,
Cum însă nimeni nu s-a vrut plecat,
A fost mai clar că-s oameni de succes.

Rupând întregul, simplu şi banal,
Valuri beţive creierul supun,
Şi măturat mă vor de primul val,
Dar eu, la valul lor, mă ştiu imun.

Căci pietrele rămân când valul trece,
Iar ei sunt beţi de-atâta apă rece.